Înscrie-te prin email la Anluminură

joi, 11 aprilie 2013

Dicționar: Cosmocalia

Redeschidem, cu un acut sentiment de culpabilitate, postarea dedicată memoriei bunului nostru prieten. Cum nu găsesc, acum, un subiect legat de opera lui, am hotărât să (re-)publicăm un text al său ce se voia un adevărat program estetic, o aflare a Drumului...

     „Pitagora cel dintâi a denumit întregul cuprins al lumii cosmos, după rânduiala ce domnește în el” (Aetius, II, 1.1, în Fragmentele presocraticilor, vol. 1, Ed. Junimea, Iași, 1974, p. 163). Altminteri, și până atunci, în limba elenă, acest cuvânt însemna doar podoabă, ornament și, prin extensie, frumusețe, ordine, armonie. În realitate însă cele afirmate de Pitagora și/sau discipolii săi nu aveau alt sens - în esență - decât acela de a conștientiza o  realitate mai veche: mythos-ul grec, după Hegel, „religia frumuseții”.
     Actantul principal al acestui mythos rămâne, desigur, Homer, „gaj”, „amanet” și „ostatic” (homeros) al scriiturii spre „a sluji” (homerein) perenitatea genetică a textului. Cu alte cuvinte, intuiția cosmologică mizează ab initio pe poezie și mit ca creație, chemare subiectivă pentru domeniul esteticului (kaleō, kallon), cu toate că, în definitiv, mitul și poezia sunt entități distincte. Totuși, în conformitate cu sincretismul originar, axa paradigmatică o constituie tot mitul, singurul investit cu statutul de ontos. Dealtfel, el e - metaforic vorbind - piramida întoarsă în abisul căreia se clădește orice tentativă spre cultură ca înscriindu-se în realitatea povestirii (mythos) de la începuturile lumii.
     Altfel spus, fundalul oricărei supraviziuni estetice are inițial la bază un constituent mitic, iar „înscrierea” sensurilor permite succesiunea integrată a cosmoviziunilor de epocă. În acest sens, spre exemplu, pentru literatura europeană putem recunoaște două modalități sine qua non de manifestare „mitică” a cosmosului: Homer (mythos-ul grec) și Biblia - mythos-ul iudaic, filtrat, e drept, prin grila filosofică a celui dintâi. În fapt, de la această mare joncțiune, cosmosul grec (și creștin) va evolua ca progresie textuală până la „odiseea” lui James Joyce, arhetipalitatea iconică fiind constant definitorie a supraviziunii estetice europene (cosmocalia), măcar că acest izomorfism general va absorbi pe parcurs, repetat și din ce în ce mai des, aluviuni exterioare printr-o dilatare cvasi-nelimitată.
     O dilatare funciarmente comprehensivă, ți nu o dată ingerând, în epoca modernă mai ales, enclave, - de fapt germeni ai unei noi povestiri de tip cosmogonic, fundată actualmente nu pe mythos, ci pe ipoteze și viziune științifică. Asistăm astfel la un proces în curs de elaborare al reinstituirii Textului prin sesizarea mumificării supraviziunilor de substrat mitic și acceptarea nudă ori mediată a perspectivei scientist-galactice.
     Din punctul de vedere al morfologiei și filosofiei culturii, cosmocalia ar fi deci - în interiorul acestei tranziții istorice - un estem supracultural (model cosmologic estetic), topos diacronic al cosmoviziunilor de epocă, depășind tocmai prin aceasta sferele artei pentru a se implica în toate componentele Spiritului.
                                          (Paul Grigore, Vocația luminii, Ed. PARALELA 45, 1999) 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu